O bucurie nouă…

Zilele de iarnă poartă aroma copilăriei și amintirea ei. Pui de om cu chip de cer, clipele tale îmi sunt balsam ce-mi alină dorul…

O bucurie nouă ți-a fost trimisă de Sus și stai cu privirea pierdută în alb… iar eu visez în locul tău, zile pe dealuri încărcate de zăpadă și strălucire în ochi.

Împlinirea de a te avea în lunile de iarnă îmi dă și mie din bucuria nouă. Bucuria de mă oglindi în trăirea ta de copil… cu speranța în Dumnezeu că ne va da și alte ierni, cu alte bucurii.

“Domnul a făcut mari lucruri pentru noi și de aceea suntem plini de bucurie.” – Biblia

Ninge la margine de oraș…

E Decembrie. Luna cu sufletul alb, plină de armonia ce-o aștept cu dor…

Acum Decembrie m-a găsit altfel. Istovită de multele gânduri, eșecuri și așteptare, simt că aproape mi-a rămas doar Dumnezeu…

Doamne drag, de-ar rămâne în inima mea Cuvântul Tău, nu m-aș mai îndepărta pe-o cărare singură de atâtea ori. E de-ajuns doar câteva zile să mă opresc și să nu mai respir Cer. De nu m-aș mai lăsa clătinată de mintea mea atât de ușor… asta mi-e dorința.

… din gheața ce mă învăluie, mă descopăr, mă-ntâlnesc cu mine doar când stau lângă Creator, cel ce-mi cunoaște inima și pornirile ei, dedesupturile și motivele. Merge iar la drum cu mine și-mi arată locul unde mie mi se pare că am înaintat îndeajuns.

…nu te opri, urcă mai sus!

Șoaptă în taină spusă inimii mele căreia, cu fiecare neîmplinire legată de pământ, îi mai cade o bucată de gheață. Ce har să ți se spună și poarte de grijă în felul acesta…

Și cum să mă plâng de inima-mi tristă când n-am fost să-mi înfig rădăcilile în sursa bucuriei?! N-am drept…

Drept am să-mi înseninez fața cu mulțumire și să mă bucur că lacrimile tristeții se împreunează în același timp cu cele ale fericirii când îmi privesc pruncul primit de Sus. Pentru că Dumnezeu e credincios când eu nu sunt. Are răbdare cu mine, pe când eu încă învăț răbdarea.

….și ninge, ninge cu liniște…