Din durerile țării…

 

Ceea ce se ridică mai luminos și mai sfânt în mijlocul frumuseții țării, podoaba cea mai aleasă pentru mine este țăranul român, cel ce a scos lumii la vedere felul neamului nostru… mi-e nespus de drag să-l cuget! În marea lui putere de muncă, de răbdare și de statornicie, în mintea lui trează și inima caldă am găsit sprijinul speranțelor noastre. În sufletu-i duios lămurit de focul atâtor suferinți, am găsit un izvor curat, o călăuză a trăiniciei și stăruinței noastre pe acest pământ.

Îl urmăresc cu gândul de-alungul veacurilor, îl văd cu pieptul dezvelit în bătălii, luptând ca să-și apere pământul, căzând și ridicându-se iar, murind în pustă, renăscând în munți, cu toate nevoile ce-au dat să-l nimicească și mă-ntreb: ce neam a stat mai viteaz  și mai întreg în fața atâtor dureri? La toate a ținut piept și a rămas stăpân pe moșioara lui. În adevăr, suferințele acestea au pus o blândețe divină pe chipul țăranului nostru. Inima lui e plină de milă și nu se vaită de nevoile și supărările lor, ci de suferințele mari ale mulțimii! Oameni drepți și oameni cuminți au fost aceia de la care trupul și sufletul acestui neam vine! Ce curate gânduri gândesc în fața trecutului…

Știe numai bunul Dumnezeu cu cât sânge s-a plătit pământul acesta scump tuturor românilor! Asta a fost voinicia și puterea de mai înainte, aceste lucruri care alcătuiau ieri un ideal, iar azi nu e o fericită realitate și iar mă-ntreb: câtă tristețe cuprind aceste două vorbe: jertfă zadarnică? Când oare se vor lega cele ce-au fost cu cele ce-au să fie? Că n-apucă bine să se potolească o vijelie că alta și mai vajnică s-a pornit…

Mi s-ar parea că un alt neam de oameni s-a format între Carpați și Mare,  care-și pun în fruntea țării trădători și hoți. Cel mai risipitor neam! – Pentru noi, pentru grijile și bucuriile vieții noastre, nu-i decât ziua de azi. Ziua de ieri…”a mâncat-o lupul!”Ziua de mâine…”poartă el Dumenzeu de grijă!” E veacul împlinirii a celor slabi de minte și leneși!

Nicăieri un principiu național, ci pretutindeni lăcomia, nervoza unei burghezii stricate, turbarea după avuție cu prețul nenorocirii unui neam întreg de cugetare și de simțire! Dar de când nerușinarea și ridicola-ngâmfare capătă drept de cinste?!

Stăm pe drumul bătut de aceia din sângele nostru care s-au jertfit pentru cauze drepte, dar noi mergem pe cărări grele, fară perspectivă și-atâtea nopți ne-au prins pe cale… Iar eu mă-ntreb uneori, unde e mai mare mizeria si cruzimea: la trupul sfâșiat, sau la această conștiință amputată în suprema ei manifestare de simțire!

Luncile-s părăsite, apele-au secat, gospodarii plecați în lume să ceară un trai mai bun, ajunși robi brazdei străine. Vedem bine în ce greutăți ne aflăm, astăzi, când tot avutul țării noastre ni-l bântuie străinul…

Ca un popor de omenie, cu nădejde tristă, ceasul nostru va veni, dar sub raportul îndreptării morale, numai atunci când căutăm să revenim la urmele pașilor de luptători, acolo unde se apăra un principiu de dreptate, de viitor, și acolo unde se păstra, împotriva nebuniilor trecătoare, acel bun simț al poporului!

Un cuvânt la sfârșit:

Fiecare unde suntem, să muncim, însutit, eroic! Să fim vrednici de ce avem!…

 

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s